Dragi părinți, lăsați-va copiii să dea piept cu viața! Creșteți-i puternici, buni și fericiți!

  •  
  •  
  •  

Este normal să manifestăm grijă față de puii noștri. Numai că fără să ne dăm seama, din grija asta exagerată de a nu răci în drumul spre școală, de a nu sta prea mult la joacă în fața blocului pentru a transpira și a face doamne ferește o bronșolită, îi izolăm în cusca de apartament sau în grădina vilei de la marginea orașului.

Mai mut decât atât, fără să ne dăm seama le distorsionăm percepția despre viață, valori, societate și principiile respectului și solidarității față de cei de lângă ei . De mici înțeleg rapid faptul că babacii dau bani cu nemiluita pentru “doamna”. Se cumpără cu bani mulți absolut tot. De la hârtia igienică de cea mai bună calitate și creioanele colorate până la bunăvoința profesorilor exigenți, a notelor, calificativelor și chiar a liceelor de fitze, în care pruncii sunt îndrumați fără a ține cont de dorința, aspirațiile și capacitățile lor.

Ajunși adolescenți ei văd că imaginea și importanța lor este dată de bemveul negru din care coboară dimineața în dreptul liceului aduși de babacul grijuliu. Pentru ei nu există prietenie adevărată ci doar oarece apropieri bazate pe suportul material al colegului. Stabilesc între ei relații de “amiciție” doar dacă este fiul sau fiica medicului, procurorului, comisarului, senatorului, baronul local sau a unui om de afaceri. N-ai să vezi în ziua de astăzi o prietenie adevărată și total dezintersată între fiul unui mare patron și angajatul acestuia, cum n-ai să vezi nicio frumoasă poveste de dragoste între domnișorul din vila cu piscină și fiica celei ce trudește într-un supermarket.

Toate aceste lucruri nu le fac bine, ci poate le conferă o fericire aparentă de moment. Nici ei dar nici noi nu nerealizăm că-i ucidem câte un pic, căci atunci când porțile vieții vor fi larg deschise noi fiind trecuți în neființă, vor fi singuri și total nepregătiți pentru vijeliile ce pândesc momentul spre a lovi în trunchiul vieții. Și ca să mă înțelegeți vă voi povesti despre moartea unui fiu de pescar. A fost odată un pescar căruia Dumnezeu i-a dăruit ceea ce și-a dorit el cel mai mult de la viață. Un fiu. Ținea la el mai mult ca la orice. Mogăldeața era pentru el mai mult decât soarele, lumina și apa. Din acest motiv, avea permanenta grijă să nu-i lipsească nimic.

Din dragoste exagerată nu-l lăsă să se joace cu ceilalți copii spre a nu se lovi, nu-l lăsa să intre în apă pentru a nu răci, nu-l lăsa să muncească spre a nu se osteni și nu-l lăsa a merge prin sat spre a nu se rătăci. Pescarul vroia să se asigure că odorul lui este în siguranță și nu-i lipsește absolut nimic. Numai că timpul trecu, transformând mogâldeața într-un bărbat voinic în aparență dar lipsit de voință,iar pe puternicul pescar într-un bătrânel doborât de neputință și boală. Pentru că nu mai aveau nimic în bătătură de ale gurii, feciorul se hotărî să i-a barca tatălui său, să meargă în larg spre a aduce pește așa cum văzu el la tăicuța lui, ani de zile.

Curenții invizibili ai mării îi du-se barca spre larg căci nu știa a vâsli și nu avea cui cere ajutorul. Valurile se spărgeau periculos de tare în firava bărcuță, răsturnând-o. Tânărul “pescar” speriat și obosit se predă adâncurilor, doar cu regretul că n-a fost învățat să lupte pentru viața lui care părea periculos de liniștită. Două zile mai târziu, ochii bătrânului pescar erau inundați de lacrimi atunci când marea i-a înapoiat trupul inert a celui la care ținu-se exagerat de mult. Atunci, înainte ca inima să-i stea de necaz, bătrănul pescar a înțeles unde și când a greșit.

Dar era prea târziu! Așa că dragi părinți, lăsați-vă copiii să poarte cheia la gât, să sufere pentru durerea prietenilor lor, să râdă cu ei, să plângă cu ei, să iubească și să dorească. Lăsați copiii să fie distractivi, nebuni, să fie ei! Viata este prea scurtă pentru a fi altfel decât fericită. Dar pentru asta trebuie să-i formăm buni dar puternici.

Lasă un răspuns